Hotelul era un bloc cu alura comunista transformat in hotel de un proprietar chinez. Chinezii erau la tot pasul oricum asa ca nu era nimic suspect. Visasem despre un documentar cu o luna in urma despre primul bar de stand-up comedy din lume. Inainte sa plec fusesem de cateva ori la Cafe Deko si pot sa spun ca este unul din locurile mele preferate din batranul Bucuresti. De cate ori ma duc pe acolo rad cat pentru o luna incheiata. Primul bar de stand-up comedy a fost infiintat in Chicago si a avut un succes limitat drept pentru care a si dat faliment. La oameni le placea, le placea asa de mult incat uitau sa mai consume. O vreme au lucrat pe gratis dar intr-o buna zi (daca e vreo zi buna in Chicago) a venit politia si a batut in cuie usa. Si si-au mutat taraba la Toronto.
Acolo au avut ceva mai mult succes si o serie intreaga de actori holywoodieni si-au inceput cariera in micutul bar ascuns la umbra zgarie-norilor. Dan Akroyd si toata gasca din Ghostbusters, “omul din luna” a lui Jim Carrey care a jucat in serialul Taxi si cati si inca mai cati. Mai apoi si alte baruri au inceput cu standup comedy si improvizatie care peste vreo 50 de ani a ajuns si in Romania la Cafe Deko. The Second City a devenit legenda. Si unul dintre cele mai renumite baruri din lume.
Dupa cafeaua imaginara de dimineata am inceput sa caut numarul unui fost coleg de liceu care stiam ca e in Canada. Am inceput din Romania, am trecut pe la Paris dupa care m-am oprit la New York. Acolo era colegul. In excursie.
Planul B, era deja ora 10 si trebuia sa fac ceva. Trebuia sa fac una din doua: sa ma urc in turnul din Toronto care este in acelasi timp si cel mai inalt din lume sau sa vad Cascada Niagara. Preferabil pe amandoua, dar cascada parea asa de departe. Cand am trecut pe la receptie am salutat pe chinezul proprietar al celui mai ieftin hotel din oras, si am luat-o frumos pe jos pe o straduta spre centru. Frunzele de artar ori galbene ori rosii fosneau placut sub picioare. Dupa vre-o ora am ajuns la turn, si m-am uitat in sus. S-a uitat si el in jos la mine.
Am intrebat-o pe veverita din parc ce mai face turnul si mi-a zis ca bine. Eu nu puteam sa imi dau seama pentru ca el, turnul, era in ceata. M-am uitat in jur. Pustiu. Pe o banca un cersetor statea. Am luat frumos harta si m-am dus chitit catre el. Cersetorii lor sunt mai destepti ca ai nostri. Mi-a cerut o tigara si i-am dat. L-am intrebat de unde pot sa iau autobuzul spre cascada Niagara si mi-a cerut un pix. I-am dat un pix cu care mi-a desenat pe harta locul unde trebuia sa ajung. I-am multumit, mi-a urat o zi buna, i-am urat o zi buna si mi-a mai cerut o tigara. I-am dat.
Orasul Toronto e destul de simplu, cu strazi paralelele si care se intersecteaza in unghiuri drepte. N-ai nevoie de busola ca sa ajungi unde trebuie in cel mai scurt timp. Dar eu aveam. In treizeci de minute eram la statia de autobuz si in patruzecisicinci eram posesorul unui bilet dus intors la cascada Niagara. Drumul cu autobuzul era de 1:45 ore. Dus. Era aproape unu si imi mai ramaneau destule ore sa vad cea mai mare cascada din lume. Si ceva vreme de pierdut inainte sa plece autobuzul.
M-am dus la mall-ul de peste strada sa vad si eu cum se distreaza locuitorii Toronto-ului la pranz. Downtown. Mall-ul avea o sectiune de fast-food destul de clasica. Singura diferenta era selectia de mancaruri disponibile. De la hamburgheri pana la pizza si de la mancare indiana pana la mancare japoneza. Mi-am luat niste creveti cu orez si am studiat obiceiurile oamenilor de birou care veneau in pauza de masa sa manace ceva, care mai scortosi imbracati si care mai casual, dar se vedea pe fata lor plictiseala si blazarea serviciului. Nimic nou de raportat. Prea multa mancare, am lasat portia neterminat pe jumatate.
M-am intors la statia de autobuz cu cateva pachete de tigari si o sticla de Pepsi si m-am distrat facand poze cu cladirile care se iteau printre zgarie-nori. Mai curate ca la noi, mai bine intretinute, si totusi nu puteai sa nu recunosti stilul arhitectural din “Epoca de Aur”. Cred ca am vazut vreo doua care le-am mai vazut prin Militari pe la noi. Cea mai buna apreciere pe care o am la momentul de fata este ca au fost proiectate de arhitecti care au fugit pe timpul lui Ceasca. Si ce sa proiecteze si ei? Ce au vazut si ce au facut. Cladiri gen cutie de chibrituri exista practic in fiecare tara mai dezvoltata sau mai putin dezvoltata din lume, dar astea din Toronto au un stil inconfundabil cu aer de Romania.
Intr-un final autobuzul a plecat si m-am intors din nou cu mintea catre trecut. In vreme ce autobuzul rula prin suburbii, pe autostrazi si pe marginea lacului Ontario care desparte Toronto de Chicago, mi-am adus aminte primul meu contact cu civilizatia americana adevarata. Aia care a urmat dupa filmele commando ale anilor postrevolutionari vizionate in “videoteci”, niste sali inchiriate de protocapitalisti care aveau un video, un televizor color, cateva scaune si ceva casete piratate.
Autobuzul era renumitul Greyhound. Acelasi cu eroul principal al cartii “America Ogarului Cenusiu” scrisa de sotul Anei
Blandiana cand cei doi au fost in excursie in America, pe timpul lui Ceausescu. O carte despre adevarata civilizatie americana, care fiind despre realitate nu a avut nevoie de cenzura. Si desi este scrisa acum cativa zeci de ani in urma este inca foarte contemporana. Ca si opera lui Caragiale de altfel. V-o recomand.
Pentru cei care au remarcat poate in coltul din dreapta jos al panoului publicitar niste culori cunoscute, cercetati cu atentie detaliul de mai jos. Ma simteam ca acasa.
Drumul pana la cascada a durat exact o ora si patruzecisicinci de minute. Aproximativ 200 km. Si din astia douasute nici macar unu nu a fost o zona sa zici ca e in afara orasului. Parca mergeai prin suburbii. Si blocuri comuniste.
Am ajuns cu oarecare emotii in oraselul Niagara Falls. O statie de autobuz mica intr-o zona plina de darapanaturi. Era totusi un moment mare. Nu oricine are ocazia sa ajunga sa vada cea mai mare cascada din lume. Zgomotul cascadei se auzea din statie, dar cum era deja pe inseratelea, si habar nu aveam incotro sa o apuc, m-am dus la primul taximetrist pe care l-am gasit si l-am rugat sa ma duca la cascada aratand in directia ei.
“De fapt e in directia” cealalta mi-a spus taximetristul. Cand i-am spus ca vin pentru prima oara s-a declarat fericit. Se nascuse si crescuse toata viata in Niagara Falls. Toata viata a fost taximetrist si doua lucruri i-au placut intotdeauna: sa duca lumea pentru prima oara la cascada si roua care se punea dimineata in curte, si care venea direct din inima cascadei.
Cu cat vorbeam mai mult cu taximetristul despre cascada, cu atat un aer mai sumbru se lasa peste bucuria mea de a merge sa vad natura dezlantuita. Natura. Recunosc ca ma asteptam sa vad un camp si o padure, poate o balustrada si cea mai mare cascada din lume. Asa cum a fost ea nascuta si crescuta. In salbaticie.
Dar vai! Ce dezamagire. Cascada mai era acolo. Dar in jurul ei crescusera de-a lungul timpului doua statiuni turistice pline de hoteluri, cazinouri si alte hangarale care mai cresc pe langa unde vin multi turisti. Una in Canada, mai mica. Si una in America. Mai mare.
M-am intors catre cascada. Am plecat din amonte. Ca si cand ai manca o prajitura cu adevarat buna. Lasi partea care iti place cel mai mult la final. Am inceput sa studiez raul din care curge cascada. Care de fapt este doua. Una canadiana mai mare. Si una americana. Mai mica. Cred ca americanii isi rod unghiile de ciuda ca a canadienilor e mai mare. Poate si de asta vor Canada. Raul este ceva mai lat ca Oltul, si la fel de lung.
Cat de lat e oltul, pentru ca de fapt cascadele sunt la marginea dintre doua lacuri, care se varsa unul in altul.
Apropiindu-ma de buza prapastiei, am scrutat adancurile apei cu privirea. Nu trebuia sa te chinui prea mult. Apa a cam pana la genunchi. Pe toata latimea.
Iar cascada, e mare. Daca ai lasa toata apa de la toate apartamentele dintr-un bloc sa curga la maxim ca sa il enervezi pe administrator, tot nu ai cum sa o ajungi din urma. E a dracului de lata, dar nu prea inalta. Vreo 60 m. Cam cat un bloc cu 15 etaje. Si pentru ca nu e prea multa apa care cade de nu prea sus, se transforma in aburi. Apa. Trebuie sa fii al naibii de norocos ca sa vezi cascada toata pentru ca in centrul potcoavei tot timpul este abur care se ridica si dupa aia vantul il aduce inspre tine si te face ciuciulete in 30 de secunde, si sa plec dracului de aici ca sunt ud leoarca.
Serios. Poti sa vezi si planeta marte de la 20 cm distanta. Daca nu ai prietenii langa tine, nu are nici un farmec. Decat sa te lauzi ca ai fost acolo. Nu e genul de fapte cu care imi place mie sa ma laud. As prefera sa ma laud ca am fost intr-un bar beton. Poate cel mai beton din lume. Asta ar bate cascada Niagara. Dar, pana la urma cata lume a fost acolo? Am facut chestia asta pentru tatal meu care a insistat sa merg sa vad cea mai mare cascada din lume si care stiu ca este foarte mandru de baiatul lui.
Cu ocazia asta tin sa ii comunic tatalui si mamei mele: “Stati linistiti, nu e cine stie ce mare chestie. Si cazinourile au reusit sa strice totul. Au transformat cea mai mare cascada din lume intr-o fantana arteziana extravaganta pentru hotelurile si cazinourile lor.”
Noaptea, canadienii lumineaza Niagara americana cu niste faruri puternice si colorate care probabil ca ii enerveaza si mai tare pe americani, si care tot ce se poate ca in urmatorii ani sa promulge o lege de securitate nationala care sa interzica oricarui stat vecin sa mai lumineze teritoriul american. Si cred ca cel mai si cel mai tare ii enerveaza ca niagara americana nu poate fi vazuta decat din Canada, pe cand aia canadiana nu poate fi vazuta decat pe jumatate din america. Ahahahaha! Inghititi asta bastarzi infumurati!
Am mai facut cateva poze cu SUA, pentru ca eram cel mai aproape de cand m-am nascut. Si ca sa ma pot lauda ca am vazut America fara sa fie nevoie sa merg in America. Si m-am carat. Am facut asa in treacat semn cu mana la un taxi, dar era prea tarziu si a trecut de scuar. Pentru ca a oprit ceva mai incolo, m-am dus dupa el si m-am urcat in taxi.
Soferul nu mai inceta cu scuzele ca m-a vazut prea tarziu si a trecut de scuar, si ca de obicei nu se intampla si ca se uita in alta parte. Nu s-a lasat pana ce nu am acceptat pe gratis distanta pe care o face sa ocoleasca scuarul si sa ajunga in locul unde era cand i-am facut semn intr-o doara, si stiind ca e prea tarziu pentru el sa opreasca in timp. Ciudati mai sunt si canadienii astia. Mai ales taximetristii.
Asteptand autobuzul m-am distrat cu americanii care tocmai ajunsera in statie din Chicago. Iti dai seama imediat ca sunt americani. Dupa privire. Indreptata tot timpul spre pamant si avand foarte mare grija sa nu faca “eye contact”. Speriati de bombe, de teroristi si de canadieni probabil. Canadienii sunt diferiti. Se uita la tine, si daca te uiti la ei un pic mai insistent zambesc si iti spun “O zi buna.”. Americanii, daca care cumva din greseala s-au uitat in ochii tai, o sterg cat se poate de repede din zona. Ce m-am mai distrat pironind cu privirea americani, si vazandu-i cum fac pe ei de frica probabil crezand ca sunt un asasin care ii va omora in ora urmatoare.
Un coleg din Canada a fost dat jos dintr-un autobuz in SUA de sofer pe motivul ca i-a spus buna ziua cand a urcat si asta inseamna ca vrea sa il omoare. Vreau sa aud pe cineva care a fost in America, si sa imi zica ca nu e asa.
La intoarcere am dormit exact o ora si patruzecisicinci de minute, adica tot drumul. Odata ajuns inapoi in Toronto, viata de seara incepea. Era in jur de 10 noaptea si am cerut taximetristului sa ma lase in zona barurilor. Aveam de gand sa beau cateva beri si sa ma car la hotelul cu iz de bloc comunist si la chinezul meu de la receptie. Maine aveam avion. Am mers doua-trei strazi prin centru si printre doua cladiri era o parcare. Si ca din intamplare am intors capul spre stanga si am exclamat: UAU!
Am facut o poza si am intrat. Era miercuri si intrarea era gratis, dar berea era pe bani. Am baut doua beri si am plecat acasa fericit. A fost o zi pe care cu greu as putea sa o uit. Mai putin pentru ca am fost la cascada Niagara fara prieteni in preajma decat ca am fost si am baut bere singur. Si am fost si ma laud,
aici.
(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, ALGERIA
