Facturile electronice si nuca de cocos [RO]

Se zice ca lucrurile bune li se intampla numai oamenilor buni. In cazul asta ori sunt un om bun ori nu tot ce se zice se mananca. Nu ca as fi rau dar pot sa zic repede si fara sa ma gandesc cel putin trei indivizi care zic tin neaparat sa ma contrazica. Fiecare are dreptul la o parere iar adevarul este parerea majoritatii. Ce nu stiu e daca aia care zic ca sunt om bun sunt in majoritate sau daca aia care zic ca sunt om rau i-au omorat, platit sau aruncat in ridicol pe opozitie sau doar spun povestea mai frumos. Trebuie sa fac un referendum repede ca sa aflu si sa fiu si eu in pas cu moda timpurilor. Nu ca ar conta ce zice lumea, dar mai stii?

Par exemplu deunazi am scris despre ciocolata cu jeleu de banane de 50 de bani bucata. Nu am fost surprins cand mama s-a ingrijorat despre starea mea spirituala. Acum daca e sa fim corecti, ceea ce e destul de greu pentru a doua cea mai subiectiva masina de pe Terra, Omul. Prima e afurisita aia de imprimanta cu care printam graficele si care reuseste sa ma scoata din minti de fiecare data in timp record. Intr-o buna zi in care nu conteaza daca e soare sau nu cred ca o sa fac masinocid si nici suruburiloe nu o sa ramana din ea. Deci, daca e sa fim corecti ar trebui sa spun ca noi Romanii, sau mai ales eu suntem olimpici la "cum-sa-te-plangi-mai-mult-si-mai dramatic-asa-incat-la-ceilalti-sa-le-fie-cat-mai-multa-mila-de-tine". Vadim avea dreptate. Nu Corneli, rusul balbait la care mai nou ii place palinca. Poate nu la toti, poate doar mie, dar noua Romanilor ne place sa ne plangem.

Si recunosc ca in jurnalul asta m-am plans mai mult decat m-am laudat si asta nu-mi convine. Pentru ca de fapt mie imi place sa ma laud mai mult decat ma plang si pentru ca mama si prietenii probabil isi imagineaza ca traiesc intr-un loc la fel de ospitalier ca Marte inainte de terraformare si fara masca de oxigen la indemana. Sper ca in urmatoarele scrieri sa schimb oarecum impresia lasata si sa incep prin a divulga doua dintre secretele mele cele mai bine pastrate si inchise in spatiul de sub cutia craniana. Unul - nu sunt usor de surprins si al doilea - recent am ramas tablou. Complectamente, irevocabil si fara drept de apel.

La doua zile dupa istoria cu bananele si ciocolata vine in baza Nicholas, singurul si deci cel mai simpatic francez pe care il cunosc. Si cu o dezinvoltura de invidiat ca si cum nu ar sti ca mi-era pofta de ciocolata cu jeleu de banane, sau macar cicolata sa fie -si fara nici un semn prealabil sau antecedente de cand sunt eu in Algeria (adica nimeni nu a mai facut asa ceva vreodata) - imi ofera ... bomboane de ciocolata cu umplutura de nuca de cocos! Si o gramada de alte modele.

Da, da! Stiu ca nu sunt cu jeleu de banane dar pe cuvantul meu ca au fost de zece ori mai bune. Atunci pe moment nu in general. Pana la urma nu se poate compara Romania cu Franta in materie de produse de bun gust. E destul sa te uiti la branza lor sa iti dai seama cat de chitrosi sunt ca mananca branza stricata ca sa nu o arunce la gunoi. Pentru mine momentul "primire ciocolata" a fost la fel de asteptat si de previzibil pe cat de previzibil este ca intr-o buna zi ploioasa Anglia sa treaca la condusul pe partea dreapta. Incepand cu camioanele ca au citit bancu' cu Romanii si s-au hotarat sa nu mai cheltuie bani pe convinsul populatiei ca oricum nu au nici o sansa si mai eficient este sa treaca direct la solutia corecta.

Asta era acum o saptamana si am tratat evenimentul ca pe un precedent prin care soarta vrea sa imi dovedeasca inginereste vorbind ca totusi exista o vointa superioara celei de-a doua cea mai subiectiva masina de pe Terra sau cel putin un plan negandit de cea din urma care culmea uneori mai si functioneaza. Am notat si mergem mai departe. Sau stam - depinde in ce sector al economiei suntem angajati.

Uneori, in ciuda faptului ca sunt ateu de-a binelea si nu cred in Doamne-Doamne deci este imposibil sa existe Dracu' nu pot sa ma abtin sa nu zic "Sa ma ia Dracu!". Cum a fost in seara asta cand am gasit un site in care te duci si iti faci factura electronica. In Romania! Chiar inainte de anul asta am scris un articol depsre facturile electronice. Un prieten mi-a raspuns ca tocmai s-a votat legea dar am crezut ca la cum se misca administratia statului Roman sa mai curga multa apa pe Dambovita si o da mai cada multe macarale pana cand o sa functioneze cu adevarat treaba asta. Nu vreau sa par ignorant. De de multe ori sunt. Dar incerc sa ascund asta cat mai bine. De aceea si poate in primul rand ca vreau sa fiu corect trebuie sa spun uneori: "Sa ma ia Dracu', baietii astia chiar fac treaba buna!"

Nu am intrat in detalii. Am sentimentul ca hartia si tonerele o sa manance inca multa vreme de acum incolo eficienta companiilor Romanesti. Si de aceea nu vreau sa ii laud. Dar vreau sa ii incurajez. Sunt dispus chiar sa pun la bataie o camasa noua celui mai sarguincios membru al administratiei statului Roman din echipa cu facturile si chitantele sa nu mai zica unii prin jurnale ca au manecile mancate de molii.

Trebuie sa intelegi ca nu e mic lucru ca asa dintr-o data sa te culci ca scrii ceva in jurnal si sa te trezesti ca se intampla mult mai repede decat te-ai astepta. Nu sunt un tip credincios nu pentru ca am ceva cu o religie sau alta. Le respect pe toate. Nu sunt din acelasi motiv pentru care nu sunt comunist. Am citit cartea si respectiv manifestul care stau la baza doctrinei. Si nu mi-a plecut ce scria acolo. Cred ca pentru mine povestea nu a fost spusa destul de bine. Dar respect dreptul fiecarui om sa creada ceea ce vrea el pentru ca fiecare are dreptul la o parere. Desi uneori nu sunt de acor cu chestia asta si ma enerveaza. Pentru ca daca fiecare are dreptul la o parere si daca adevarul este parerera majoritatii atunci toti trebuie sa fim budisti si comunisti.

Cum sa nu te enervezi cand scrii o chestie care ti se pare geniala si te umfli in pene ca un cocos ca ce chestie ti-a ... materia spongioasa din interiorul cutiei craniene ca dupa vreo doua luni jumate' sa te dezumfli ca lumea deja a pus in practica ideea t fara sa se ia dupa tine si fara macar sa aiba bunul simt sa te anunte dinainte. Ca o sa foloseasca ideea ta pe care habar nu aveau ca ai avut-o. Cred ca al doilea inventator al rotii a fost extrem de enervat cand s-a intalnit cu roata primului.

Da. Vezi tu, omul este o masina care incearca in continuu sa prevada viitorul. Pentru ca informatia inseamna control si unde nu e informatie, cu siguranta trebuie sa fie prognoza. Macar. Asa si eu. Nu imi place cand lucrurile se intampla pur si simplu. Fara ca eu sa ma gandesc ca macar ar fi o cat de mica posibilitate ca sa se intample. Chestia asta cu intamplatul pe neasteptate e ca un musafir nepoftit. Enervant si fara respect. Deci, usor de inteles de ce nu mi-a picat tocmai bine nuca de cocos invelita in ciocolata si facturile electronice. Cine a mai vazut sa se intample asa ceva?? Pai mai crede cineva ca Mos Craciun (fostul Mos Gerila) nu e doamna asistenta de la gradinita sau unchiul sau vecinul? Nu e frumos sa testezi nervii unui inginer... Dar incepe sa-mi placa! He, he!

***

Nu vreau nimic. Tot ce mi-am dorit mi-am cumparat. Si de fapt, tot ce am nevoie am deja. Haine, o carte buna, un steag si ceva palinca. Pardon, palinca s-a dus la ziua mea pe gatul meu si a lui Vadim. Nu Corneliu, rusul balbait. Restul sunt fite si pot sa spun ca sunt plin de ele. Tot felul de aparatura, chestii, trestii - porcarii dintr-astea pe care trebuie sa le car dupa mine tot timpul si ma enerveaza ca e prea greu bagajul.

Printre ele, o camera video cu care am crezut eu ca o sa filmez marea cu sarea si cu pestii. Acuma parca regret incarcatura inutila din mai multe motive care intamplator sunt doua. Une pentru ca aparatul foto face filme mai bune calitativ si memorie am destula pentru ce filmez eu de obicei si doi pentru ca am filmat o gramada de chestii pe care nici nu am timp sa le prelucrez, nici spatiu de stocare nu mai am.

Un film la calitate DV imi ocupa zic eu vreo 40 Gb / ora. Nu am stat sa calculez exact dar cred ca sunt pe aproape. Ori fac rost de uneva de o chestie extraterestra care sa fie si usoara si flexibila si cu vreo 500 Gb spatiu de stocare. Ceea ce n-am cum. Ori reusesc sa rescriu filmele taiate, aranjate si fezandate inapoi pe caseta. Ceea ce n-am de unde. Am cautat prin toate magazinele din doua orase mari ale tarii noastre mult iubite si stimate un card PCMIA cu port firewire. Unii "consultanti" habar n-aveau despre ce e vorba iar ceilalti aveau habar dar n-aveau de vanzare.

In lipsa susnumitului card nu pot decat sa tin camera video drept bibelou cand stau si lest cand ma deplasez. Deja am facut rost de o carpa meseriasa si asta ma enerveaza la culme. In concluzie, si doar ca sa se stie, vreau cu adevarat foarte, foarte, foarte, foarte mult afurisitul ala de card cu conexiune firewire si promit ca am fost baiat cuminte.

Ha! Sa te vedem acuma daca te tine eterul!

(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, Algeria

Despre cum incepe vara in Sahara [RO]

De doua zile era cald...prea cald... Peste 30 de grade. Asa cam ca in desert. Soare senin si cer albastru, si eu ma gandeam cu naduf ca mi-am adus haine de iarna cu mine. Normal, ma asteptam ca vremea racoroasa ziua si de-a dreptul geroasa noaptea sa mai tina cel putin doua luni. Dar din pacate eram in Martie. Daca acasa in Martie vine primavara, in Sahara se pare ca incepe vara. Direct, si fara nici o legatura cu incalzirea globala.

Pana cand intr-o buna dimineata cu soare, soarele a disparut. In umbra unei perdele de nisip. Incepuse furtuna de nisip. Renumita ca fiind una dintre cele mai nasoale manifestari ale naturii cand nu este in captivitate. Si asa este. Am facut cateva poze, dar pozele nu pot sa acopere cea mai importanta parte: nisipul. Care este atat de fin incat reuseste sa se mentina in aer ore intregi. Vantul nu era puternic. Cei mai experimentati mi-au spus ca nu e totusi o furtuna serioasa. Si nu era. Dar in schimb nisipul era peste tot. Si cand nu statea in aer, statea in parul tau, in gura ta, in nas, in urechi, in plamani si mai ales – o locatie preferata poate – in ochi.




Nisipul care in regiunea asta este de o culoare caramizie, reuseste cu succes sa descopere cele mai minuscule gaurele din tamplaria termopan si in scurta vreme, pe nepusa masa te trezesti cu el in camera, in baie, in birouri si in sala de mese. Si e frig. Al naibii de frig. Cred ca toata caldura asta din Sahara se datoreaza faptului ca mai tot timpul e soare. Altfel cred ca ar fi al naibii de frig.

Ieri am plecat pe teren. La ora sase dimineata, ca de obicei, cu catel cu purcel, cu camion si cu escorta militara. De dimineata se anunta o zi racoroasa pentru ca cerul era acoperit cu nori gri si urati care zburau cu o viteza ametitoare la medie inaltime. Nu la joasa. La joasa inaltime zbora nisipul fin care reuseste sa se mentina in aer.

Sonda, nu era una obisnuita cu care eram eu invatat de obicei. Sonde de explorare sau de productie, care sapa gauri in Terra de kilometri adancime. Mari, glorioase, cu zeci si zeci de oameni care deservesc toate zonele necesare astfel incat tu poti sa traiesti, sa muncesti, sa mananci si chiar sa te si distrezi uneori. Asta era o sonda de intrentinere a unei gauri data in Terra acum patruzeci de ani.

Mica, amarata si subreda. Murdara si prost intretinuta, avea un echipaj de vreo 15 oameni. Fara cantina, fara camere de locuit si fara mai nimic care sa aduca macar de departe a confort. Buda – in fundul curtii. Mizerabile conditii. Si ca sa fie toata experienta mizerabila pana la capat, natura s-a dezlantuit. O furtuna de nisip in toata regula.

Am avut o senzatie de irealitate. Ca in filme sau ca in jocurile pe calculator atunci cand esti intr-o zona care vrea sa para in decadere. Numai ca aici, era real, si in jurul unei mici sonde amarate si ruginite cu cateva hangarale in jur, nu era nimic. Era doar desert. Mie nu imi place cand ploua pentru ca este inorat, dar pentru cine nu stie ce inseamna sa te simti cu adevarat apasat de nori trebuie sa se duca la desert. Parea ca singurul loc care mai exista pe lume era sonda. Cerul pare ca este doar o cupola care nici aia nu pare prea mare. De deasupra ta, se inchide la linia orizontului. In orice directie ai privi. Brr.

“Ce bine ca eu stau in camion” imi zic eu in sinea mea. Deja cat am stat pe afara, nisipul a reusit cu success sa imi intre in par si in ochi. Daca in baza, furtuna parea inofensiva, am realizat repede ca parea pentru ca erau foarte multe obstacole in fata vantului la nivelul solului. Nu asa stau lucrurile si cand esti in spatiu deschis. Pe camp cum s-ar zice daca ar fi iarba. E greu sa uiti senzatia pe care o ai cand te biciuieste nisipul in fata. Mai tarziu cand am atipit pe un scaun, visam in continuare senzatia dintre piscatura si mancarime care te incearca in mii de terminatii nervoase. Ale fetei.

Cand esti in focul luptelor, uneori ca inginer trebuie sa te duci in zona zero – pe platforma sondei. In cazul asta m-am dus sa montez o piesa de echipament delicata, care se insuruba la capatul sculei si dupa care trebuia montat un surub de 4 mm lungime.

Zona zero este desprinsa din peisajele apocaliptice. Cel putin in Algeria. Echipamentul care zace prin toate locurile si printre care trebuie sa iti faci loc ca sa mergi este acoperit cu un strat frumos de lichid care se foloseste ca sa mentina presiunea gaurii egala cu presiunea inconjuratoare. In cazul asta petrol. In mijlocul platformei este Gaura. Chestia asta destul de imateriala (pentru ca evident materialul lipseste ca alftel nu ar mai fi numita gaura), este obiectul care invarte mii de oameni in toate locatiile imaginabile, care ridica si doboara companii, care decide fluxul banilor si pe carca careia lumea merge mai departe pentru ca are cu ce. Energie.

Si totusi ala nu era chiar momentul potrivit ca eu sa montez un echipament delicat cu suruburi de 4 mm. Furtuna ajunsese la intesitate maxima iar eu nu eram imbracat decat cu o camasa si combinezonul de lucru. Casca trebuia sa o tin cu mana ca sa nu imi zboare de pe cap. Operatorul meu, tinea scula sa nu o ia vantul. Scula asta arata cam ca un tub de vreo 10 cm diametru si vreo 20 m lungime. Si e agatata cu un cablu din varful turnului.

Vantul, puteam sa jur, trecea prin mine. Pentru ca simteam cu ma loveste in piept si trebuia sa ma tin bine pe picioare ca sa nu alunec pe puntea de metal acoperita cu petrol alunecos. Dar cel mai alarmant era ca literalmente simteam cum imi iese din spate. Ploua orizontal. Pentru ca natura s-a decis sa ploua cu nisip. Nu se face curcubeu in situatii dintr-astea. Senzatiile nu pot sa le pun pe hartie asa ca le tin pentru mine. Pot sa spun doar: 110 km/h cel putin. Nisipul. Apa poate avea mai mult. Pentru ca zona zero se afla la inaltime, vreo 8 m deasupra solului si deci a oricarui obiect care poate sa incetineasca vantul. Si pentru ca e in aer liber. Care in cazul asta isi luaste libertatea in cap. Cineva spunea ca democratia naste monstri. Sunt de acord. Mi se facuse frig...prea frig... Zece grade par -20 cand bate vantul. Tare.

Zona Zero este o zona de razboi continuu. Nu exista timp si nu exista mila. Lucrul trebuie sa continue pe furtuna, pe viscol, in soarele torid al Saharei sau in gerurile siberiene. Fara aer conditionat. Nu se opreste niciodata si nu te asteapta nici macar cinci secunde sa iti sufli mucii. Pentru ca banii dicteaza. Si dicteaza din birouri caldute si confortabile din Europa. Si pentru ca in zona este echipa ta care asteapta ca tu sa faci ceea ce trebuie sa faci. Oameni duri, dintr-o bucata. Acum inteleg de ce. Si nu cunosc cuvintele compasiune sau mila. Decat daca se refera la ei.

Atunci cand esti sumar imbracat acolo unde vantul trece prin tine, unde ploaia si nisipul te lovesc cu furie in fata si iti intra in ochi, unde frigul iti patrunde pana la cei mai adanci neuroni, atunci cand ai o echipa in jurul tau care asteapta sa montezi o piesa de echipament cu un surub ridiculos de mic si atunci cand ai probleme cu montatul, existenta ta se reduce intr-o bula spatiala si temporala ridiculos de mica, cam ca surubul. Pentru ca nu exista timp si nu exista mila. Si pentru ca stii ca esti la limita. Fizica si intelectuala. Mai mult intelectuala pentru ca trebuie sa iti ignori corpul ca sa poti continua. Literalmente. Trebuie sa ignori orice semnal neuronal care iti urla in creier “Cara-te dracului de aici!!!”. Esti la limita, si echipa ta este la limita. Iti ramane dreptul sa observi nervii intinsi la maximum, si lupta continuua care se duce in fiecare intre corp si minte. Ai timp sa observi cum unii pierd lupta, cum isi pierd cumpatul, cum fac greseli, si cum starea generala de nervi domina Zona Zero. Ai timp sa te gandesti ca in situatii ca astea se intampla accidentele. Iar accidentele uneori pot fi a dracului de nasoale. Ai timp sa observi: cam o fractiune de secunda.

Mai ai inca o fractiune de secunda in care trebuie sa izolezi partea de creier care iti spune ca viata ta este in pericol pentru ca cineva care a pierdut lupta dintre corp si minte poate sa faca o greseala si sa isi accidenteze coechipierul. Si atunci existenta ta se reduce la o bula spatialo-temporala ridicol de mica. Si totusi prin marea de nervi care literalmente iti inunda creierul trebuie sa te abtii sa iti pocnesti operatorul care vrea sa iti ia din mana surubul si are pe mana cu niste manusi mari cat China. Refuzi doar politicos dar ferm pentru ca odata scapat din mana, surubul ridicol de mic devine o problema ridicol de mare: “lost time”. Pentru ca trebuie sa te duci si sa gasesti altul. Daca mai ai...

Trebuie sa te abtii sa iti pocnesti operatorul atunci cand iti prinde mana intre piese pentru ca intelegi ca el, operatorul, a pierdut lupta si nu mai gandeste coerent. Vederea sangelui pe mana ta, iti ridica moralul si eficienta si in final reusesti sa montezi piesa. Treaba ta s-a terminat. Te uiti in jur cu o oarecare speranta ca ai sa vezi admiratie in ochii lor si ca sangele i-a impresionat oarecum. Nimic. Privirile sunt reci, fara compasiune si fara mila. Pentru ca sunt oameni dintr-o bucata si se asteapta ca tu sa iti faci treaba. Ceea ce ai si facut. Sau poate ca existenta lor s-a redus la o dimensiune spatialo-temporala ridicol de mica. “La revedere Zona Zero. Eu ma car dracului de aici la adapostul caldut din camionul meu.” Si m-am carat.

Instalat confortabil la caldurica pe scaunul meu din fata monitoarelor si pupandu-mi rana in speranta sa imi treaca mai repede si sa nu se infecteze am meditat. Asta este cea mai puternica furtuna pe care am trait-o vreodata in viata mea. Si am trait ceva. Acum incep sa inteleg de ce ma numesc Field Engineer. Si dupa ce traiesti asemenea momente incepi sa devii indiferent la nisipul ud leoarca in care iti afunzi piciorul pana la glezne, la buda infecta si fara hartie igienica, la faptul ca au uitat de tine sa iti aduca mancare si nu ai mai mancat de ieri, devii indiferent la faptul ca dormi pe un scaun. Dar nu mai ai cum sa devii indiferent la ceea ce trebuie sa faci. Pentru ca asta e job-ul tau si toata lumea se asteapta sa il faci bine. Pentru ca de aia esti Field Engineer. Chiar daca sunt si ei la randul lor fara compasiune, fara mila si indiferenti. Dar tu stii. Si ei stiu. Numai ca nu vor sa recunoasca.

Am tot respectul pentru colegii care lucreaza pe platformele marine si mai ales in Marea Nordului. Pentru ca acolo, se zice, orice zi e la fel. Ca asta.

Mai tarziu cand am povestit despre furtuna si sonda, cineva care e mai de multa vreme in Sahara m-a intrebat daca sunt nou si nu am mai vazut furtuni de nisip. I-am spus ca nu si ca a fost foarte dura, dar din reactia lui am inteles ca nu considera asa. L-am intrebat daca e ceva normal si mi-a raspuns:

“Desigur. Sezonul de furtuni de abia a inceput. A venit vara. Asa incepe!”

(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, Algeria

O zi la marginea SUA [RO]

Hotelul era un bloc cu alura comunista transformat in hotel de un proprietar chinez. Chinezii erau la tot pasul oricum asa ca nu era nimic suspect. Visasem despre un documentar cu o luna in urma despre primul bar de stand-up comedy din lume. Inainte sa plec fusesem de cateva ori la Cafe Deko si pot sa spun ca este unul din locurile mele preferate din batranul Bucuresti. De cate ori ma duc pe acolo rad cat pentru o luna incheiata. Primul bar de stand-up comedy a fost infiintat in Chicago si a avut un succes limitat drept pentru care a si dat faliment. La oameni le placea, le placea asa de mult incat uitau sa mai consume. O vreme au lucrat pe gratis dar intr-o buna zi (daca e vreo zi buna in Chicago) a venit politia si a batut in cuie usa. Si si-au mutat taraba la Toronto.

Acolo au avut ceva mai mult succes si o serie intreaga de actori holywoodieni si-au inceput cariera in micutul bar ascuns la umbra zgarie-norilor. Dan Akroyd si toata gasca din Ghostbusters, “omul din luna” a lui Jim Carrey care a jucat in serialul Taxi si cati si inca mai cati. Mai apoi si alte baruri au inceput cu standup comedy si improvizatie care peste vreo 50 de ani a ajuns si in Romania la Cafe Deko. The Second City a devenit legenda. Si unul dintre cele mai renumite baruri din lume.

Dupa cafeaua imaginara de dimineata am inceput sa caut numarul unui fost coleg de liceu care stiam ca e in Canada. Am inceput din Romania, am trecut pe la Paris dupa care m-am oprit la New York. Acolo era colegul. In excursie.

Planul B, era deja ora 10 si trebuia sa fac ceva. Trebuia sa fac una din doua: sa ma urc in turnul din Toronto care este in acelasi timp si cel mai inalt din lume sau sa vad Cascada Niagara. Preferabil pe amandoua, dar cascada parea asa de departe. Cand am trecut pe la receptie am salutat pe chinezul proprietar al celui mai ieftin hotel din oras, si am luat-o frumos pe jos pe o straduta spre centru. Frunzele de artar ori galbene ori rosii fosneau placut sub picioare. Dupa vre-o ora am ajuns la turn, si m-am uitat in sus. S-a uitat si el in jos la mine. Am intrebat-o pe veverita din parc ce mai face turnul si mi-a zis ca bine. Eu nu puteam sa imi dau seama pentru ca el, turnul, era in ceata. M-am uitat in jur. Pustiu. Pe o banca un cersetor statea. Am luat frumos harta si m-am dus chitit catre el. Cersetorii lor sunt mai destepti ca ai nostri. Mi-a cerut o tigara si i-am dat. L-am intrebat de unde pot sa iau autobuzul spre cascada Niagara si mi-a cerut un pix. I-am dat un pix cu care mi-a desenat pe harta locul unde trebuia sa ajung. I-am multumit, mi-a urat o zi buna, i-am urat o zi buna si mi-a mai cerut o tigara. I-am dat.

Orasul Toronto e destul de simplu, cu strazi paralelele si care se intersecteaza in unghiuri drepte. N-ai nevoie de busola ca sa ajungi unde trebuie in cel mai scurt timp. Dar eu aveam. In treizeci de minute eram la statia de autobuz si in patruzecisicinci eram posesorul unui bilet dus intors la cascada Niagara. Drumul cu autobuzul era de 1:45 ore. Dus. Era aproape unu si imi mai ramaneau destule ore sa vad cea mai mare cascada din lume. Si ceva vreme de pierdut inainte sa plece autobuzul.

M-am dus la mall-ul de peste strada sa vad si eu cum se distreaza locuitorii Toronto-ului la pranz. Downtown. Mall-ul avea o sectiune de fast-food destul de clasica. Singura diferenta era selectia de mancaruri disponibile. De la hamburgheri pana la pizza si de la mancare indiana pana la mancare japoneza. Mi-am luat niste creveti cu orez si am studiat obiceiurile oamenilor de birou care veneau in pauza de masa sa manace ceva, care mai scortosi imbracati si care mai casual, dar se vedea pe fata lor plictiseala si blazarea serviciului. Nimic nou de raportat. Prea multa mancare, am lasat portia neterminat pe jumatate.

M-am intors la statia de autobuz cu cateva pachete de tigari si o sticla de Pepsi si m-am distrat facand poze cu cladirile care se iteau printre zgarie-nori. Mai curate ca la noi, mai bine intretinute, si totusi nu puteai sa nu recunosti stilul arhitectural din “Epoca de Aur”. Cred ca am vazut vreo doua care le-am mai vazut prin Militari pe la noi. Cea mai buna apreciere pe care o am la momentul de fata este ca au fost proiectate de arhitecti care au fugit pe timpul lui Ceasca. Si ce sa proiecteze si ei? Ce au vazut si ce au facut. Cladiri gen cutie de chibrituri exista practic in fiecare tara mai dezvoltata sau mai putin dezvoltata din lume, dar astea din Toronto au un stil inconfundabil cu aer de Romania.

Intr-un final autobuzul a plecat si m-am intors din nou cu mintea catre trecut. In vreme ce autobuzul rula prin suburbii, pe autostrazi si pe marginea lacului Ontario care desparte Toronto de Chicago, mi-am adus aminte primul meu contact cu civilizatia americana adevarata. Aia care a urmat dupa filmele commando ale anilor postrevolutionari vizionate in “videoteci”, niste sali inchiriate de protocapitalisti care aveau un video, un televizor color, cateva scaune si ceva casete piratate.



Autobuzul era renumitul Greyhound. Acelasi cu eroul principal al cartii “America Ogarului Cenusiu” scrisa de sotul Anei Blandiana cand cei doi au fost in excursie in America, pe timpul lui Ceausescu. O carte despre adevarata civilizatie americana, care fiind despre realitate nu a avut nevoie de cenzura. Si desi este scrisa acum cativa zeci de ani in urma este inca foarte contemporana. Ca si opera lui Caragiale de altfel. V-o recomand.

Pentru cei care au remarcat poate in coltul din dreapta jos al panoului publicitar niste culori cunoscute, cercetati cu atentie detaliul de mai jos. Ma simteam ca acasa.



Drumul pana la cascada a durat exact o ora si patruzecisicinci de minute. Aproximativ 200 km. Si din astia douasute nici macar unu nu a fost o zona sa zici ca e in afara orasului. Parca mergeai prin suburbii. Si blocuri comuniste.

Am ajuns cu oarecare emotii in oraselul Niagara Falls. O statie de autobuz mica intr-o zona plina de darapanaturi. Era totusi un moment mare. Nu oricine are ocazia sa ajunga sa vada cea mai mare cascada din lume. Zgomotul cascadei se auzea din statie, dar cum era deja pe inseratelea, si habar nu aveam incotro sa o apuc, m-am dus la primul taximetrist pe care l-am gasit si l-am rugat sa ma duca la cascada aratand in directia ei.

“De fapt e in directia” cealalta mi-a spus taximetristul. Cand i-am spus ca vin pentru prima oara s-a declarat fericit. Se nascuse si crescuse toata viata in Niagara Falls. Toata viata a fost taximetrist si doua lucruri i-au placut intotdeauna: sa duca lumea pentru prima oara la cascada si roua care se punea dimineata in curte, si care venea direct din inima cascadei.

Cu cat vorbeam mai mult cu taximetristul despre cascada, cu atat un aer mai sumbru se lasa peste bucuria mea de a merge sa vad natura dezlantuita. Natura. Recunosc ca ma asteptam sa vad un camp si o padure, poate o balustrada si cea mai mare cascada din lume. Asa cum a fost ea nascuta si crescuta. In salbaticie.

Dar vai! Ce dezamagire. Cascada mai era acolo. Dar in jurul ei crescusera de-a lungul timpului doua statiuni turistice pline de hoteluri, cazinouri si alte hangarale care mai cresc pe langa unde vin multi turisti. Una in Canada, mai mica. Si una in America. Mai mare.

M-am intors catre cascada. Am plecat din amonte. Ca si cand ai manca o prajitura cu adevarat buna. Lasi partea care iti place cel mai mult la final. Am inceput sa studiez raul din care curge cascada. Care de fapt este doua. Una canadiana mai mare. Si una americana. Mai mica. Cred ca americanii isi rod unghiile de ciuda ca a canadienilor e mai mare. Poate si de asta vor Canada. Raul este ceva mai lat ca Oltul, si la fel de lung.
Cat de lat e oltul, pentru ca de fapt cascadele sunt la marginea dintre doua lacuri, care se varsa unul in altul.

Apropiindu-ma de buza prapastiei, am scrutat adancurile apei cu privirea. Nu trebuia sa te chinui prea mult. Apa a cam pana la genunchi. Pe toata latimea.

Iar cascada, e mare. Daca ai lasa toata apa de la toate apartamentele dintr-un bloc sa curga la maxim ca sa il enervezi pe administrator, tot nu ai cum sa o ajungi din urma. E a dracului de lata, dar nu prea inalta. Vreo 60 m. Cam cat un bloc cu 15 etaje. Si pentru ca nu e prea multa apa care cade de nu prea sus, se transforma in aburi. Apa. Trebuie sa fii al naibii de norocos ca sa vezi cascada toata pentru ca in centrul potcoavei tot timpul este abur care se ridica si dupa aia vantul il aduce inspre tine si te face ciuciulete in 30 de secunde, si sa plec dracului de aici ca sunt ud leoarca.

Serios. Poti sa vezi si planeta marte de la 20 cm distanta. Daca nu ai prietenii langa tine, nu are nici un farmec. Decat sa te lauzi ca ai fost acolo. Nu e genul de fapte cu care imi place mie sa ma laud. As prefera sa ma laud ca am fost intr-un bar beton. Poate cel mai beton din lume. Asta ar bate cascada Niagara. Dar, pana la urma cata lume a fost acolo? Am facut chestia asta pentru tatal meu care a insistat sa merg sa vad cea mai mare cascada din lume si care stiu ca este foarte mandru de baiatul lui.

Cu ocazia asta tin sa ii comunic tatalui si mamei mele: “Stati linistiti, nu e cine stie ce mare chestie. Si cazinourile au reusit sa strice totul. Au transformat cea mai mare cascada din lume intr-o fantana arteziana extravaganta pentru hotelurile si cazinourile lor.”

Noaptea, canadienii lumineaza Niagara americana cu niste faruri puternice si colorate care probabil ca ii enerveaza si mai tare pe americani, si care tot ce se poate ca in urmatorii ani sa promulge o lege de securitate nationala care sa interzica oricarui stat vecin sa mai lumineze teritoriul american. Si cred ca cel mai si cel mai tare ii enerveaza ca niagara americana nu poate fi vazuta decat din Canada, pe cand aia canadiana nu poate fi vazuta decat pe jumatate din america. Ahahahaha! Inghititi asta bastarzi infumurati!

Am mai facut cateva poze cu SUA, pentru ca eram cel mai aproape de cand m-am nascut. Si ca sa ma pot lauda ca am vazut America fara sa fie nevoie sa merg in America. Si m-am carat. Am facut asa in treacat semn cu mana la un taxi, dar era prea tarziu si a trecut de scuar. Pentru ca a oprit ceva mai incolo, m-am dus dupa el si m-am urcat in taxi.

Soferul nu mai inceta cu scuzele ca m-a vazut prea tarziu si a trecut de scuar, si ca de obicei nu se intampla si ca se uita in alta parte. Nu s-a lasat pana ce nu am acceptat pe gratis distanta pe care o face sa ocoleasca scuarul si sa ajunga in locul unde era cand i-am facut semn intr-o doara, si stiind ca e prea tarziu pentru el sa opreasca in timp. Ciudati mai sunt si canadienii astia. Mai ales taximetristii.

Asteptand autobuzul m-am distrat cu americanii care tocmai ajunsera in statie din Chicago. Iti dai seama imediat ca sunt americani. Dupa privire. Indreptata tot timpul spre pamant si avand foarte mare grija sa nu faca “eye contact”. Speriati de bombe, de teroristi si de canadieni probabil. Canadienii sunt diferiti. Se uita la tine, si daca te uiti la ei un pic mai insistent zambesc si iti spun “O zi buna.”. Americanii, daca care cumva din greseala s-au uitat in ochii tai, o sterg cat se poate de repede din zona. Ce m-am mai distrat pironind cu privirea americani, si vazandu-i cum fac pe ei de frica probabil crezand ca sunt un asasin care ii va omora in ora urmatoare.

Un coleg din Canada a fost dat jos dintr-un autobuz in SUA de sofer pe motivul ca i-a spus buna ziua cand a urcat si asta inseamna ca vrea sa il omoare. Vreau sa aud pe cineva care a fost in America, si sa imi zica ca nu e asa.

La intoarcere am dormit exact o ora si patruzecisicinci de minute, adica tot drumul. Odata ajuns inapoi in Toronto, viata de seara incepea. Era in jur de 10 noaptea si am cerut taximetristului sa ma lase in zona barurilor. Aveam de gand sa beau cateva beri si sa ma car la hotelul cu iz de bloc comunist si la chinezul meu de la receptie. Maine aveam avion. Am mers doua-trei strazi prin centru si printre doua cladiri era o parcare. Si ca din intamplare am intors capul spre stanga si am exclamat: UAU!

Am facut o poza si am intrat. Era miercuri si intrarea era gratis, dar berea era pe bani. Am baut doua beri si am plecat acasa fericit. A fost o zi pe care cu greu as putea sa o uit. Mai putin pentru ca am fost la cascada Niagara fara prieteni in preajma decat ca am fost si am baut bere singur. Si am fost si ma laud, aici.

(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, ALGERIA

O seara de betie [RO]

Uneori omul mai are nevoie sa se imbete. De-a binelea. Asta e prima data cand ma imbat de cand am ajuns (din nou) in Algeria. Am incercat de ziua mea, dar n-am avut decat palinca si un rus. Rusul s-a declarat incantat de palinca dar cand am trecut pe bere ca nu mai puteam, s-a dus sa se culce probabil dezamagit ca nu mai are cu cine sa bea palinca. Am mai incercat dupa aia cu un scotian care bea mai mult ca mine, dar suntem din lumi diferite. Eu sunt prea emotional si el este prea politicos. Nu merge.

Cea mai buna bauta este aia cu prietenii tai din facultate, cand te duci fara nefeste la crasma unde iti canta lautarii. Dar aici din pacate nu avem nici nefeste nici crasme si nici lautari. Asa ca nu raman decat cu visul de azi de la pranz cand mancam ciocolata cu jeleu de banane. Dar nu dintr-ala mat, ciocolata cu jeleu adevarat si proaspat de banane, tranparent si fraged la 50 de bani bucata.

Se zice ca la barbati nu e bine sa le fie pofta ca li se umfla coaiele. Si atunci nimeni nu stie ce nenorocire poate sa se intample. Nu vreau sa risc, asa ca am facut un calcul simplu si am ajuns la concluzia ca daca as cere sa-mi trimita un pachet cu un kil de bomboane de ciocolata cu jeleu de banane adevarat (nu dintr-ala mat) prin DHL m-ar costa asa de mult incat nu numai ca mi-as readuce coaiele la diametrul normal, dar probabil as injumatati diametrul. Ceea ce nu-mi convine.

Asa, ca intr-o buna seara (aceeasi cu visul de la pranz, adica azi) am decis sa beau ca sa uit, ca de aia se zice ca beau oamenii. Am vrut sa beau cu pritetenii, dar prietenii nu erau disponibili, dintr-un motiv foarte simplu: ar fi costat mult prea mult taxiul din Bucuresti pana in In Amenas. Deci m-am hotarat dupa lungi deliberari sa dau gata cealalta jumatate de uischi Jack Daniels cu gust de apa de colonie care am luat-o de la seful taberei (Camp Boss), de ziua mea cand dupa rus nu am mai avut cu cine beau si asa ca am baut cu scotianul pana dimineata.

Pe care l-am baut.

Am pus prima jumatate de bere in pahar, si am inceput sa transcriu inceputul povestirii SF pe care am baut-o. Prima povestire pe care o scriu si care sper ca pe parcurs ce scriu sa se transforme intr-un roman SF si dupa ce il scriu, pe care l-am baut, sper sa se transforme in $. Inshallah.

Dupa ce am terminat a doua jumatate de bere din pahar, am scris in continuare, dar m-am enervat ca nu mai nimerem chiar ase de bine tastele si am incept sa fac grseli de scriere. Dar totusi am turnat a doua prima jumatate de bere in pahar cu promisiunea solemna ca atunci cand se trmina berea termin uichiul cu gust de apa de colonie.

Pe la prima jumatate al celei de a treia beri, am terminat de transcris inceputul povestirii care (sper) va deveni roman si am decis ca trebuie sa continui cu scrisul. Pentru ca altfel as ajunge in situatia periculoasa sa vreau sa scriu si nu mai am ce transcrie de pe hartie. Am uitat sa precizez ca gandesc mai bine pe hartie decat pe butoane. Scuzati cagofonia. Asa ca am mai scris o parte pe hartie pe care urmeaza sa o transcriu candva. Pe care am baut-o.

Pe la a doua jumatate de la a treia bere, pe care am baut-o, m descoperit o sticla de suc pe care un spiridus o lasa in fiecare zi in camera la mine asa ca am adunat vreo 6 sticle de feluri diferite: visine, portocale, lamaie, capsuni. E-uri. Dar oricum, imbunatateste gustul unui uischi de calitate si doisprezece ani de invechire cum e Jack daca combini doua bucati suc artificial de portocale si o bucata Jack de doisprezece ani contrafacut.

Pe care l-am baut.

Dar nu tot si nu inca. De fapt cand m-am apucat sa scriu bucata asta din jurnal, aveam in minte o tema cu totul diferita. Care de la fotoliu pana la calculator s-a trasformat din contrastul Romania:Epoca Comunista-Epoca Postdecembrista in ce bine e sa bei cu prietenii fara nefeste cu lautari pana la teoria chibritului.

Pe care l-am baut.

***

Sunt un tip ciudat. Jur. Nu pot sa ma lipesc de doctrine ceea ce uneori e nasol. De exeplu nu nu m-am putut lipi de doctrina religioasa. Nu ca n-am incercat. Am citit biblia. Si dupa aia, am decis ca nu am cum sa fiu religios. Am vrut sa fiu socialist, dar dupa aia am citit manifestul comunist si am decis ca au o greseala fundamentala de logica deci, imposibil de urmat. Am vrut sa cred in ozn-uri si in extaterestri si am citit o gramada de carti cand eram mic. Si m-am convis ca sunt vrajeala. La final am vrut doar sa fiu un cetatean interesat de politica. Si de atunci citesc ziare.

Pe care le-am baut.

Am strans o colectie de melodii care de-a lungul diferitelor regime politice au incantat multimea de oameni. Ca sa vad si eu care ma incanta pe mine. Am crezut ca asta e o solutie usoara sa ies din impas si sa ma hotarasc si eu odata cu ce doctrina sa ma aliez. Nici vorba. Imi plac toate. Melodii comuniste, melodii naziste din al doilea razboi mondial, imnul americii, trei culori, melodiile armatei rosii. Toate.

Si totusi, am ajuns la o intrbare existentiala. Cum se poate sa imi placa “Utecistii de azi, comunistii de maine” si in acelasi timp “Doamne, Vin-o Doamne” a lui Valeriu Sterian??? Si asa m-am pornit din fotoliu sa scriu si eu ceva. Am raspuns la intrebarea de mai sus? Nu stiu. Am o banuaiala.

***

Nu conteaza in ce sistem traiesti, comunist, democratie, dictatura, etc. Oamenii sunt aceiasi peste tot si toti au aceleasi nevoi si deci se vor comporta astfel incat sa-si satisfaca nevoile. Un sistem sau altul nu reprezinta nici mai mult nici mai putin decat regulile de joc. Care se schimba,

Dar oamenii, raman oameni. Deci vor juca cat de bine pot indiferent de reguli. Mie imi plac si melodiile comuniste si melodiile post-comuniste. Primele pentru ca imi aduc aminte de cand eram copil si imi dau un sentiment de apartenenta la un grup pe care nu l-am mai simtit dupa ’89. Imi dau sentimentul ca sunt ROMAN.

ROMAN care plecat fiind pe meleaguri straine prin deserturi si soare, mai are cateva mici lucruri care sa ii aduca aminte de unde a plecat: un steag, un rest pe un fund de sticla de palinca si niste melodii mai batrane de 20 de ani. Si nici macar un coltz de ciocolata cu jeleu de banane de 50 de bani.

Pe care le-am baut impreuna cu batalioanele ROMANE care treceau Carpatii.


Tocmai am schimbat E-urile ca se terminara portocalele. Asa ca am trecut pe capsuni. Sa ne intoarcem la Vali Sterian si la melodia celebra “Doamne, Vino Doamne”. Superba melodie. De ce? Pentru ca marcheaza tinerismul meu. Si odata cu el noile reguli care mi-au dat mie, familiei si prietenilor mei un alt stil de viata. Un stil de viata plin de produse. Pentru ca pe astea le apreciez in primul rand. Pentru ca sunt om si am nevoi pentru care sunt gata sa lupt.

Si totusi este o balada trista si foarte reala despre niste oameni inconstienti care s-au pus in fata gloantelor. Fara sa cunoasca rezultatul. Fara sa cunoasca realitatea. S-au bagat in fata gloantelor cu setea oamenilor care vor altceva. Si pentru ca ei au murit, noi am obtinut altceva. Dar ei nu stiu ce am obtinut. Ei nu stiu si nu au nevoie sa site despre E-uri, despre incalzirea globala, despre razboaiele din Irak, despre dictatura parlamentara din ROMANIA si tot rahatul din jurul nostru. Ei sunt eroi si deci sunt morti.

“Bucuresti. Revoluatia ROMANILOR a invins. Dupa 25 de ani de teroare, dictatura Ceausescu a fost rasturnata. ROMANIA a redevenit “libera”.” (Vali Sterian)

Respekta Vali Sterian. Respekta inconstientilor care v-ati curatat cu ocazia revolutiei ca familiile voastre si odata cu ele toti ROMANII sa traiasca mai bine. Sunteti eroi adevrati.

***

Exista niste oameni in ROMANIA care fac regulile. Care cunosc regulile si care joaca pentru ei. Nu trebuie sa dau nume. Ii cunoastem toti. De 17 ani ne fut.

Pe care as fi vrut sa-i beau dar mi-e prea greata. Si oricum m-ar durea capul in fiecare dimineata.

Mai sunt 2 x 4 ani pana cand dictatura parlamentarilor jegosi si porci ajunge din urma dictatura lui Ceausescu. ROMANIA a redevenit libera?

Mi-e sila ca trebuie sa scriu despre politica in jurnalul meu, o sila pana in amigdale. Cand esti prin deserturi si soare iti mai ramane internetul si presa. Si un alt azimut. It ramane sa vezi ROMANIA prin ce zice presa corupta si platita de labagii. Imi vine sa nu mai fiu ROMAN. Dar sunt! Si ma doare.

***

Noapte buna aventura.

___
(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, ALGERIA



.