De doua zile era cald...prea cald... Peste 30 de grade. Asa cam ca in desert. Soare senin si cer albastru, si eu ma gandeam cu naduf ca mi-am adus haine de iarna cu mine. Normal, ma asteptam ca vremea racoroasa ziua si de-a dreptul geroasa noaptea sa mai tina cel putin doua luni. Dar din pacate eram in Martie. Daca acasa in Martie vine primavara, in Sahara se pare ca incepe vara. Direct, si fara nici o legatura cu incalzirea globala.
Pana cand intr-o buna dimineata cu soare, soarele a disparut. In umbra unei perdele de nisip. Incepuse furtuna de nisip. Renumita ca fiind una dintre cele mai nasoale manifestari ale naturii cand nu este in captivitate. Si asa este. Am facut cateva poze, dar pozele nu pot sa acopere cea mai importanta parte: nisipul. Care este atat de fin incat reuseste sa se mentina in aer ore intregi. Vantul nu era puternic. Cei mai experimentati mi-au spus ca nu e totusi o furtuna serioasa. Si nu era. Dar in schimb nisipul era peste tot. Si cand nu statea in aer, statea in parul tau, in gura ta, in nas, in urechi, in plamani si mai ales – o locatie preferata poate – in ochi.
Nisipul care in regiunea asta este de o culoare caramizie, reuseste cu succes sa descopere cele mai minuscule gaurele din tamplaria termopan si in scurta vreme, pe nepusa masa te trezesti cu el in camera, in baie, in birouri si in sala de mese. Si e frig. Al naibii de frig. Cred ca toata caldura asta din Sahara se datoreaza faptului ca mai tot timpul e soare. Altfel cred ca ar fi al naibii de frig.
Ieri am plecat pe teren. La ora sase dimineata, ca de obicei, cu catel cu purcel, cu camion si cu escorta militara. De dimineata se anunta o zi racoroasa pentru ca cerul era acoperit cu nori gri si urati care zburau cu o viteza ametitoare la medie inaltime. Nu la joasa. La joasa inaltime zbora nisipul fin care reuseste sa se mentina in aer.
Sonda, nu era una obisnuita cu care eram eu invatat de obicei. Sonde de explorare sau de productie, care sapa gauri in Terra de kilometri adancime. Mari, glorioase, cu zeci si zeci de oameni care deservesc toate zonele necesare astfel incat tu poti sa traiesti, sa muncesti, sa mananci si chiar sa te si distrezi uneori. Asta era o sonda de intrentinere a unei gauri data in Terra acum patruzeci de ani.
Mica, amarata si subreda. Murdara si prost intretinuta, avea un echipaj de vreo 15 oameni. Fara cantina, fara camere de locuit si fara mai nimic care sa aduca macar de departe a confort. Buda – in fundul curtii. Mizerabile conditii. Si ca sa fie toata experienta mizerabila pana la capat, natura s-a dezlantuit. O furtuna de nisip in toata regula.
Am avut o senzatie de irealitate. Ca in filme sau ca in jocurile pe calculator atunci cand esti intr-o zona care vrea sa para in decadere. Numai ca aici, era real, si in jurul unei mici sonde amarate si ruginite cu cateva hangarale in jur, nu era nimic. Era doar desert. Mie nu imi place cand ploua pentru ca este inorat, dar pentru cine nu stie ce inseamna sa te simti cu adevarat apasat de nori trebuie sa se duca la desert. Parea ca singurul loc care mai exista pe lume era sonda. Cerul pare ca este doar o cupola care nici aia nu pare prea mare. De deasupra ta, se inchide la linia orizontului. In orice directie ai privi. Brr.
“Ce bine ca eu stau in camion” imi zic eu in sinea mea. Deja cat am stat pe afara, nisipul a reusit cu success sa imi intre in par si in ochi. Daca in baza, furtuna parea inofensiva, am realizat repede ca parea pentru ca erau foarte multe obstacole in fata vantului la nivelul solului. Nu asa stau lucrurile si cand esti in spatiu deschis. Pe camp cum s-ar zice daca ar fi iarba. E greu sa uiti senzatia pe care o ai cand te biciuieste nisipul in fata. Mai tarziu cand am atipit pe un scaun, visam in continuare senzatia dintre piscatura si mancarime care te incearca in mii de terminatii nervoase. Ale fetei.
Cand esti in focul luptelor, uneori ca inginer trebuie sa te duci in zona zero – pe platforma sondei. In cazul asta m-am dus sa montez o piesa de echipament delicata, care se insuruba la capatul sculei si dupa care trebuia montat un surub de 4 mm lungime.
Zona zero este desprinsa din peisajele apocaliptice. Cel putin in Algeria. Echipamentul care zace prin toate locurile si printre care trebuie sa iti faci loc ca sa mergi este acoperit cu un strat frumos de lichid care se foloseste ca sa mentina presiunea gaurii egala cu presiunea inconjuratoare. In cazul asta petrol. In mijlocul platformei este Gaura. Chestia asta destul de imateriala (pentru ca evident materialul lipseste ca alftel nu ar mai fi numita gaura), este obiectul care invarte mii de oameni in toate locatiile imaginabile, care ridica si doboara companii, care decide fluxul banilor si pe carca careia lumea merge mai departe pentru ca are cu ce. Energie.
Si totusi ala nu era chiar momentul potrivit ca eu sa montez un echipament delicat cu suruburi de 4 mm. Furtuna ajunsese la intesitate maxima iar eu nu eram imbracat decat cu o camasa si combinezonul de lucru. Casca trebuia sa o tin cu mana ca sa nu imi zboare de pe cap. Operatorul meu, tinea scula sa nu o ia vantul. Scula asta arata cam ca un tub de vreo 10 cm diametru si vreo 20 m lungime. Si e agatata cu un cablu din varful turnului.
Vantul, puteam sa jur, trecea prin mine. Pentru ca simteam cu ma loveste in piept si trebuia sa ma tin bine pe picioare ca sa nu alunec pe puntea de metal acoperita cu petrol alunecos. Dar cel mai alarmant era ca literalmente simteam cum imi iese din spate. Ploua orizontal. Pentru ca natura s-a decis sa ploua cu nisip. Nu se face curcubeu in situatii dintr-astea. Senzatiile nu pot sa le pun pe hartie asa ca le tin pentru mine. Pot sa spun doar: 110 km/h cel putin. Nisipul. Apa poate avea mai mult. Pentru ca zona zero se afla la inaltime, vreo 8 m deasupra solului si deci a oricarui obiect care poate sa incetineasca vantul. Si pentru ca e in aer liber. Care in cazul asta isi luaste libertatea in cap. Cineva spunea ca democratia naste monstri. Sunt de acord. Mi se facuse frig...prea frig... Zece grade par -20 cand bate vantul. Tare.
Zona Zero este o zona de razboi continuu. Nu exista timp si nu exista mila. Lucrul trebuie sa continue pe furtuna, pe viscol, in soarele torid al Saharei sau in gerurile siberiene. Fara aer conditionat. Nu se opreste niciodata si nu te asteapta nici macar cinci secunde sa iti sufli mucii. Pentru ca banii dicteaza. Si dicteaza din birouri caldute si confortabile din Europa. Si pentru ca in zona este echipa ta care asteapta ca tu sa faci ceea ce trebuie sa faci. Oameni duri, dintr-o bucata. Acum inteleg de ce. Si nu cunosc cuvintele compasiune sau mila. Decat daca se refera la ei.
Atunci cand esti sumar imbracat acolo unde vantul trece prin tine, unde ploaia si nisipul te lovesc cu furie in fata si iti intra in ochi, unde frigul iti patrunde pana la cei mai adanci neuroni, atunci cand ai o echipa in jurul tau care asteapta sa montezi o piesa de echipament cu un surub ridiculos de mic si atunci cand ai probleme cu montatul, existenta ta se reduce intr-o bula spatiala si temporala ridiculos de mica, cam ca surubul. Pentru ca nu exista timp si nu exista mila. Si pentru ca stii ca esti la limita. Fizica si intelectuala. Mai mult intelectuala pentru ca trebuie sa iti ignori corpul ca sa poti continua. Literalmente. Trebuie sa ignori orice semnal neuronal care iti urla in creier “Cara-te dracului de aici!!!”. Esti la limita, si echipa ta este la limita. Iti ramane dreptul sa observi nervii intinsi la maximum, si lupta continuua care se duce in fiecare intre corp si minte. Ai timp sa observi cum unii pierd lupta, cum isi pierd cumpatul, cum fac greseli, si cum starea generala de nervi domina Zona Zero. Ai timp sa te gandesti ca in situatii ca astea se intampla accidentele. Iar accidentele uneori pot fi a dracului de nasoale. Ai timp sa observi: cam o fractiune de secunda.
Mai ai inca o fractiune de secunda in care trebuie sa izolezi partea de creier care iti spune ca viata ta este in pericol pentru ca cineva care a pierdut lupta dintre corp si minte poate sa faca o greseala si sa isi accidenteze coechipierul. Si atunci existenta ta se reduce la o bula spatialo-temporala ridicol de mica. Si totusi prin marea de nervi care literalmente iti inunda creierul trebuie sa te abtii sa iti pocnesti operatorul care vrea sa iti ia din mana surubul si are pe mana cu niste manusi mari cat China. Refuzi doar politicos dar ferm pentru ca odata scapat din mana, surubul ridicol de mic devine o problema ridicol de mare: “lost time”. Pentru ca trebuie sa te duci si sa gasesti altul. Daca mai ai...
Trebuie sa te abtii sa iti pocnesti operatorul atunci cand iti prinde mana intre piese pentru ca intelegi ca el, operatorul, a pierdut lupta si nu mai gandeste coerent. Vederea sangelui pe mana ta, iti ridica moralul si eficienta si in final reusesti sa montezi piesa. Treaba ta s-a terminat. Te uiti in jur cu o oarecare speranta ca ai sa vezi admiratie in ochii lor si ca sangele i-a impresionat oarecum. Nimic. Privirile sunt reci, fara compasiune si fara mila. Pentru ca sunt oameni dintr-o bucata si se asteapta ca tu sa iti faci treaba. Ceea ce ai si facut. Sau poate ca existenta lor s-a redus la o dimensiune spatialo-temporala ridicol de mica. “La revedere Zona Zero. Eu ma car dracului de aici la adapostul caldut din camionul meu.” Si m-am carat.
Instalat confortabil la caldurica pe scaunul meu din fata monitoarelor si pupandu-mi rana in speranta sa imi treaca mai repede si sa nu se infecteze am meditat. Asta este cea mai puternica furtuna pe care am trait-o vreodata in viata mea. Si am trait ceva. Acum incep sa inteleg de ce ma numesc Field Engineer. Si dupa ce traiesti asemenea momente incepi sa devii indiferent la nisipul ud leoarca in care iti afunzi piciorul pana la glezne, la buda infecta si fara hartie igienica, la faptul ca au uitat de tine sa iti aduca mancare si nu ai mai mancat de ieri, devii indiferent la faptul ca dormi pe un scaun. Dar nu mai ai cum sa devii indiferent la ceea ce trebuie sa faci. Pentru ca asta e job-ul tau si toata lumea se asteapta sa il faci bine. Pentru ca de aia esti Field Engineer. Chiar daca sunt si ei la randul lor fara compasiune, fara mila si indiferenti. Dar tu stii. Si ei stiu. Numai ca nu vor sa recunoasca.
Am tot respectul pentru colegii care lucreaza pe platformele marine si mai ales in Marea Nordului. Pentru ca acolo, se zice, orice zi e la fel. Ca asta.
Mai tarziu cand am povestit despre furtuna si sonda, cineva care e mai de multa vreme in Sahara m-a intrebat daca sunt nou si nu am mai vazut furtuni de nisip. I-am spus ca nu si ca a fost foarte dura, dar din reactia lui am inteles ca nu considera asa. L-am intrebat daca e ceva normal si mi-a raspuns:
“Desigur. Sezonul de furtuni de abia a inceput. A venit vara. Asa incepe!”
(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, Algeria
Pana cand intr-o buna dimineata cu soare, soarele a disparut. In umbra unei perdele de nisip. Incepuse furtuna de nisip. Renumita ca fiind una dintre cele mai nasoale manifestari ale naturii cand nu este in captivitate. Si asa este. Am facut cateva poze, dar pozele nu pot sa acopere cea mai importanta parte: nisipul. Care este atat de fin incat reuseste sa se mentina in aer ore intregi. Vantul nu era puternic. Cei mai experimentati mi-au spus ca nu e totusi o furtuna serioasa. Si nu era. Dar in schimb nisipul era peste tot. Si cand nu statea in aer, statea in parul tau, in gura ta, in nas, in urechi, in plamani si mai ales – o locatie preferata poate – in ochi.
Nisipul care in regiunea asta este de o culoare caramizie, reuseste cu succes sa descopere cele mai minuscule gaurele din tamplaria termopan si in scurta vreme, pe nepusa masa te trezesti cu el in camera, in baie, in birouri si in sala de mese. Si e frig. Al naibii de frig. Cred ca toata caldura asta din Sahara se datoreaza faptului ca mai tot timpul e soare. Altfel cred ca ar fi al naibii de frig.
Ieri am plecat pe teren. La ora sase dimineata, ca de obicei, cu catel cu purcel, cu camion si cu escorta militara. De dimineata se anunta o zi racoroasa pentru ca cerul era acoperit cu nori gri si urati care zburau cu o viteza ametitoare la medie inaltime. Nu la joasa. La joasa inaltime zbora nisipul fin care reuseste sa se mentina in aer.
Sonda, nu era una obisnuita cu care eram eu invatat de obicei. Sonde de explorare sau de productie, care sapa gauri in Terra de kilometri adancime. Mari, glorioase, cu zeci si zeci de oameni care deservesc toate zonele necesare astfel incat tu poti sa traiesti, sa muncesti, sa mananci si chiar sa te si distrezi uneori. Asta era o sonda de intrentinere a unei gauri data in Terra acum patruzeci de ani.
Mica, amarata si subreda. Murdara si prost intretinuta, avea un echipaj de vreo 15 oameni. Fara cantina, fara camere de locuit si fara mai nimic care sa aduca macar de departe a confort. Buda – in fundul curtii. Mizerabile conditii. Si ca sa fie toata experienta mizerabila pana la capat, natura s-a dezlantuit. O furtuna de nisip in toata regula.
Am avut o senzatie de irealitate. Ca in filme sau ca in jocurile pe calculator atunci cand esti intr-o zona care vrea sa para in decadere. Numai ca aici, era real, si in jurul unei mici sonde amarate si ruginite cu cateva hangarale in jur, nu era nimic. Era doar desert. Mie nu imi place cand ploua pentru ca este inorat, dar pentru cine nu stie ce inseamna sa te simti cu adevarat apasat de nori trebuie sa se duca la desert. Parea ca singurul loc care mai exista pe lume era sonda. Cerul pare ca este doar o cupola care nici aia nu pare prea mare. De deasupra ta, se inchide la linia orizontului. In orice directie ai privi. Brr.
“Ce bine ca eu stau in camion” imi zic eu in sinea mea. Deja cat am stat pe afara, nisipul a reusit cu success sa imi intre in par si in ochi. Daca in baza, furtuna parea inofensiva, am realizat repede ca parea pentru ca erau foarte multe obstacole in fata vantului la nivelul solului. Nu asa stau lucrurile si cand esti in spatiu deschis. Pe camp cum s-ar zice daca ar fi iarba. E greu sa uiti senzatia pe care o ai cand te biciuieste nisipul in fata. Mai tarziu cand am atipit pe un scaun, visam in continuare senzatia dintre piscatura si mancarime care te incearca in mii de terminatii nervoase. Ale fetei.
Cand esti in focul luptelor, uneori ca inginer trebuie sa te duci in zona zero – pe platforma sondei. In cazul asta m-am dus sa montez o piesa de echipament delicata, care se insuruba la capatul sculei si dupa care trebuia montat un surub de 4 mm lungime.
Zona zero este desprinsa din peisajele apocaliptice. Cel putin in Algeria. Echipamentul care zace prin toate locurile si printre care trebuie sa iti faci loc ca sa mergi este acoperit cu un strat frumos de lichid care se foloseste ca sa mentina presiunea gaurii egala cu presiunea inconjuratoare. In cazul asta petrol. In mijlocul platformei este Gaura. Chestia asta destul de imateriala (pentru ca evident materialul lipseste ca alftel nu ar mai fi numita gaura), este obiectul care invarte mii de oameni in toate locatiile imaginabile, care ridica si doboara companii, care decide fluxul banilor si pe carca careia lumea merge mai departe pentru ca are cu ce. Energie.
Si totusi ala nu era chiar momentul potrivit ca eu sa montez un echipament delicat cu suruburi de 4 mm. Furtuna ajunsese la intesitate maxima iar eu nu eram imbracat decat cu o camasa si combinezonul de lucru. Casca trebuia sa o tin cu mana ca sa nu imi zboare de pe cap. Operatorul meu, tinea scula sa nu o ia vantul. Scula asta arata cam ca un tub de vreo 10 cm diametru si vreo 20 m lungime. Si e agatata cu un cablu din varful turnului.
Vantul, puteam sa jur, trecea prin mine. Pentru ca simteam cu ma loveste in piept si trebuia sa ma tin bine pe picioare ca sa nu alunec pe puntea de metal acoperita cu petrol alunecos. Dar cel mai alarmant era ca literalmente simteam cum imi iese din spate. Ploua orizontal. Pentru ca natura s-a decis sa ploua cu nisip. Nu se face curcubeu in situatii dintr-astea. Senzatiile nu pot sa le pun pe hartie asa ca le tin pentru mine. Pot sa spun doar: 110 km/h cel putin. Nisipul. Apa poate avea mai mult. Pentru ca zona zero se afla la inaltime, vreo 8 m deasupra solului si deci a oricarui obiect care poate sa incetineasca vantul. Si pentru ca e in aer liber. Care in cazul asta isi luaste libertatea in cap. Cineva spunea ca democratia naste monstri. Sunt de acord. Mi se facuse frig...prea frig... Zece grade par -20 cand bate vantul. Tare.
Zona Zero este o zona de razboi continuu. Nu exista timp si nu exista mila. Lucrul trebuie sa continue pe furtuna, pe viscol, in soarele torid al Saharei sau in gerurile siberiene. Fara aer conditionat. Nu se opreste niciodata si nu te asteapta nici macar cinci secunde sa iti sufli mucii. Pentru ca banii dicteaza. Si dicteaza din birouri caldute si confortabile din Europa. Si pentru ca in zona este echipa ta care asteapta ca tu sa faci ceea ce trebuie sa faci. Oameni duri, dintr-o bucata. Acum inteleg de ce. Si nu cunosc cuvintele compasiune sau mila. Decat daca se refera la ei.
Atunci cand esti sumar imbracat acolo unde vantul trece prin tine, unde ploaia si nisipul te lovesc cu furie in fata si iti intra in ochi, unde frigul iti patrunde pana la cei mai adanci neuroni, atunci cand ai o echipa in jurul tau care asteapta sa montezi o piesa de echipament cu un surub ridiculos de mic si atunci cand ai probleme cu montatul, existenta ta se reduce intr-o bula spatiala si temporala ridiculos de mica, cam ca surubul. Pentru ca nu exista timp si nu exista mila. Si pentru ca stii ca esti la limita. Fizica si intelectuala. Mai mult intelectuala pentru ca trebuie sa iti ignori corpul ca sa poti continua. Literalmente. Trebuie sa ignori orice semnal neuronal care iti urla in creier “Cara-te dracului de aici!!!”. Esti la limita, si echipa ta este la limita. Iti ramane dreptul sa observi nervii intinsi la maximum, si lupta continuua care se duce in fiecare intre corp si minte. Ai timp sa observi cum unii pierd lupta, cum isi pierd cumpatul, cum fac greseli, si cum starea generala de nervi domina Zona Zero. Ai timp sa te gandesti ca in situatii ca astea se intampla accidentele. Iar accidentele uneori pot fi a dracului de nasoale. Ai timp sa observi: cam o fractiune de secunda.
Mai ai inca o fractiune de secunda in care trebuie sa izolezi partea de creier care iti spune ca viata ta este in pericol pentru ca cineva care a pierdut lupta dintre corp si minte poate sa faca o greseala si sa isi accidenteze coechipierul. Si atunci existenta ta se reduce la o bula spatialo-temporala ridicol de mica. Si totusi prin marea de nervi care literalmente iti inunda creierul trebuie sa te abtii sa iti pocnesti operatorul care vrea sa iti ia din mana surubul si are pe mana cu niste manusi mari cat China. Refuzi doar politicos dar ferm pentru ca odata scapat din mana, surubul ridicol de mic devine o problema ridicol de mare: “lost time”. Pentru ca trebuie sa te duci si sa gasesti altul. Daca mai ai...
Trebuie sa te abtii sa iti pocnesti operatorul atunci cand iti prinde mana intre piese pentru ca intelegi ca el, operatorul, a pierdut lupta si nu mai gandeste coerent. Vederea sangelui pe mana ta, iti ridica moralul si eficienta si in final reusesti sa montezi piesa. Treaba ta s-a terminat. Te uiti in jur cu o oarecare speranta ca ai sa vezi admiratie in ochii lor si ca sangele i-a impresionat oarecum. Nimic. Privirile sunt reci, fara compasiune si fara mila. Pentru ca sunt oameni dintr-o bucata si se asteapta ca tu sa iti faci treaba. Ceea ce ai si facut. Sau poate ca existenta lor s-a redus la o dimensiune spatialo-temporala ridicol de mica. “La revedere Zona Zero. Eu ma car dracului de aici la adapostul caldut din camionul meu.” Si m-am carat.
Instalat confortabil la caldurica pe scaunul meu din fata monitoarelor si pupandu-mi rana in speranta sa imi treaca mai repede si sa nu se infecteze am meditat. Asta este cea mai puternica furtuna pe care am trait-o vreodata in viata mea. Si am trait ceva. Acum incep sa inteleg de ce ma numesc Field Engineer. Si dupa ce traiesti asemenea momente incepi sa devii indiferent la nisipul ud leoarca in care iti afunzi piciorul pana la glezne, la buda infecta si fara hartie igienica, la faptul ca au uitat de tine sa iti aduca mancare si nu ai mai mancat de ieri, devii indiferent la faptul ca dormi pe un scaun. Dar nu mai ai cum sa devii indiferent la ceea ce trebuie sa faci. Pentru ca asta e job-ul tau si toata lumea se asteapta sa il faci bine. Pentru ca de aia esti Field Engineer. Chiar daca sunt si ei la randul lor fara compasiune, fara mila si indiferenti. Dar tu stii. Si ei stiu. Numai ca nu vor sa recunoasca.
Am tot respectul pentru colegii care lucreaza pe platformele marine si mai ales in Marea Nordului. Pentru ca acolo, se zice, orice zi e la fel. Ca asta.
Mai tarziu cand am povestit despre furtuna si sonda, cineva care e mai de multa vreme in Sahara m-a intrebat daca sunt nou si nu am mai vazut furtuni de nisip. I-am spus ca nu si ca a fost foarte dura, dar din reactia lui am inteles ca nu considera asa. L-am intrebat daca e ceva normal si mi-a raspuns:
“Desigur. Sezonul de furtuni de abia a inceput. A venit vara. Asa incepe!”
(C) 2007, Serban Alexandriuc
In Amenas, Algeria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu