Azi e ziua prietenei mele. Alina. Asta e prima data cand vorbesc de Alina pe blog. La multi ani Alina! Asta e un mic cadou de ziua ta pe blog. Marturisesc ca pana acum am vrut sa scriu de multe ori dar n-am facut-o. Pentru ca am vrut un aer comercial si m-am ales cu un aer de robot sau erou ratat. Da, oameni buni. Si eu sunt om. Iuesc si am o prietena. Stiu ca Alina o sa inteleaga toata marturisirea intr-un sens cu totul nou decat am incercat sa ma gandesc la toate variantele. Dar asta e parte din farmecul unei relatii. Atunci cand zici ceva care ai impresia ca o sa sune a dracului de bine si momentul doi cand iti dai seama ce implicatii cu totul noi si necunoscute ai produs, si ca oricat te-ai fi gandit oricum nu reuseai sa descoperi nuanta cea mai nasoala a declaratiei. Dar noua barbatilor ne place sa credem ca daca esti sincer ai numai de castigat in viata. Punct. (pentru cei pe care de obicei dupa fraza asta ii mananca limba ii sfatuiesc sa continue numai in medii sever controlate cum ar fi intr-un bar departe de urechea oricarei femei. Parol. Daca undeva in adancul neuronilor fraza ar trebui continuata cu “pe cand...” si daca este prietena sau prietena prietenei prin preajma sau chiar oricare persoana de genul feminin – discrestia este avizata).
***
[text eliminat din blog pentru ca nu mai este de actualitate]
***
As mai scrie inca cateva pagini dar unu – devin plictisitor si prea filosof si doi – sarbatoresc de cateva ore ziua Alinei. Cu Stella, evident. Asa ca sa terminam harababura si sa facem o analogie care sa imi mai descopere si mie lumea un pic interiorul crescut si pazit cu grija.
Pe strada si mai ales pe singura strada intre doua locatii din desert trec multe masini. Nici una nu lasa urme. Nu direct. Poate cu timpul strada devine gri dar asta este contributia la mii de masini si nici una nu e poate lauda ca a lasat granula de praf X in gaura Y din sosea. Dar din cand in cand si intamplator intre baza Sonatrach de la faleza intre In Amenas si Ohanet si vreo 200 de kilometri mai incolo o masina reuseste totusi sa lase o urma.
Atunci candse blocheaza rotile de pe spate pe care ai doua cauciucuri si esti in desert la vreo cateva sute de kilometri de cel mai apropiat service nu ai decat o singura solutie. Keep walking. Mai intai cineva o sa vada doua dare negre paralele negre si bine definite peste care se interpun striatiile specifice. Peste vreo 60 km striatiile dispar si deja devii interesat de deznodamantul situatiei. Peste inca vreo douazeci, urma din stanga paralela cu urma din dreapta devine brusc mai fada dupa un cerc frumos colorat in negru.
“Un cauciuc a explodat” remarca sec operatorul. Peste nici mai mult de 500 m se zareste si al doilea cerc negru. Al doilea cauciuc a explodat. Incepem sa urmarim cu atentie dara dubla stearsa de pe strada din curiozitate sa vedem pana unde a ajuns camionul ala pe trei roti.
Km 150. Dara continua. Este mult mai palida si acum doar marginile se mai zaresc. Km 170. Dara din stanga a disparut. Am inceput sa facem pariuri referitor la cauza necunoscuta a disparitiei.
Km 200. Darele sunt abia vizibile dar nu disparute inca. Iesim de pe sosea in desert. Drumul spre sonda. Ma despartesc cu inima grea ca de un vechi prieten. A fost cea mai distractiva perioada din ultimele doua saptamani.
***
Asa si cu viata ca si cu darele de cauciuc. Multi oameni nu lasa nimic in urma. Merg ca pantera roz. Dar si asa cu cei care uneori devin irationali si iau decizii cel putin uluitoare daca nu socante. Pun pariu ca acele cauciucuri care si-au dat demisia (la timpul oportun as adauga – ca sa il f... la maxim pe sef) au avut o distractie pe cinste. De vreo 200 km.
Daca asta nu se mai merita, atunci ce dracu se mai merita pe lumea asta?
____
(C) Serban Alexandriuc
***
[text eliminat din blog pentru ca nu mai este de actualitate]
***
As mai scrie inca cateva pagini dar unu – devin plictisitor si prea filosof si doi – sarbatoresc de cateva ore ziua Alinei. Cu Stella, evident. Asa ca sa terminam harababura si sa facem o analogie care sa imi mai descopere si mie lumea un pic interiorul crescut si pazit cu grija.
Pe strada si mai ales pe singura strada intre doua locatii din desert trec multe masini. Nici una nu lasa urme. Nu direct. Poate cu timpul strada devine gri dar asta este contributia la mii de masini si nici una nu e poate lauda ca a lasat granula de praf X in gaura Y din sosea. Dar din cand in cand si intamplator intre baza Sonatrach de la faleza intre In Amenas si Ohanet si vreo 200 de kilometri mai incolo o masina reuseste totusi sa lase o urma.
Atunci candse blocheaza rotile de pe spate pe care ai doua cauciucuri si esti in desert la vreo cateva sute de kilometri de cel mai apropiat service nu ai decat o singura solutie. Keep walking. Mai intai cineva o sa vada doua dare negre paralele negre si bine definite peste care se interpun striatiile specifice. Peste vreo 60 km striatiile dispar si deja devii interesat de deznodamantul situatiei. Peste inca vreo douazeci, urma din stanga paralela cu urma din dreapta devine brusc mai fada dupa un cerc frumos colorat in negru.
“Un cauciuc a explodat” remarca sec operatorul. Peste nici mai mult de 500 m se zareste si al doilea cerc negru. Al doilea cauciuc a explodat. Incepem sa urmarim cu atentie dara dubla stearsa de pe strada din curiozitate sa vedem pana unde a ajuns camionul ala pe trei roti.
Km 150. Dara continua. Este mult mai palida si acum doar marginile se mai zaresc. Km 170. Dara din stanga a disparut. Am inceput sa facem pariuri referitor la cauza necunoscuta a disparitiei.
Km 200. Darele sunt abia vizibile dar nu disparute inca. Iesim de pe sosea in desert. Drumul spre sonda. Ma despartesc cu inima grea ca de un vechi prieten. A fost cea mai distractiva perioada din ultimele doua saptamani.
***
Asa si cu viata ca si cu darele de cauciuc. Multi oameni nu lasa nimic in urma. Merg ca pantera roz. Dar si asa cu cei care uneori devin irationali si iau decizii cel putin uluitoare daca nu socante. Pun pariu ca acele cauciucuri care si-au dat demisia (la timpul oportun as adauga – ca sa il f... la maxim pe sef) au avut o distractie pe cinste. De vreo 200 km.
Daca asta nu se mai merita, atunci ce dracu se mai merita pe lumea asta?
____
(C) Serban Alexandriuc
3 comentarii:
1 comentarii ... pai ce pana mea !
Ca sa nu-ti mai scriu e-mail o sa ma rezum la cateva cuvinte, pe blog, ca e mai de actualitate:) Eu sunt Ada si se presupune ca ar trebui sa traiesc cam aceleasi experinte... ma cam astept la entuziasm, depresie, dezamagire, satisfactie... si lista poate continua. Cam in 24 de ore ar trebui sa fiu pregatita de examen la companie si uite ca amdat de tine si am stat si te-am citit si rasfoit... in loc sa invat si sa ma pregatesc pentru interviu... valeu ce-o sa ma astepte maine din cauza ca am pierdut timpu...
de fapt nu am vrut sa ma exprim asa, am aceeasi pasiune ca si tine, sa fotografiez si sa caut in orice lucru banal ceva, cred ca e curiozitate asta, nu stiu dar multi rad pe seama faptului ca fac ce fac si scot camera din buzunar sau din geanta si "tzac". Orice inceput e greu, pana nu mai e inceput si ajungi sa fii senior si sa te obisnuiesti si poate chiar sa-ti placa, sa fie "bearable". ce sa faci nu stiai ca asta ii asteapta pe geologii de sonda??? mai ai pinguninii? Mult succes in cariera si in viata si mai ales noroc!!!
Trimiteți un comentariu